Risc şi împărtăşesc câteva gânduri legate doar de educaţia universitară. Aş fi vrut să fie un MANIFEST. Pentru conducători, colegi de breaslă, studenți, patroni, manageri…. Din păcate nu ştiu să scriu aşa ceva. Prin urmare, rândurile ce urmează sunt un amalgam!

O scurtă trecere în revistă a situaţiei actuale a universităţilor româneşti, fără pretenţie de exhaustivitate deci, evidenţiază următoarele:

• De la clasamentele asociaţiei AdAstra privind performanţa academică, la rapoartele altor organisme neguvernamentale sau chiar MEdC şi în final la relatările din media, universităţilor autohtone li s-a creat în ultimii ani o imagine de instituţii rigide, fără performanţă, măcinate de interese de grup şi corupţie. Excepţiile nu au puterea de a penetra media.
• Spre deosebire de perioada comunistă, concurenţa se face simţită şi pe piaţa serviciilor educaţionale. Putem spune că Universităţile publice pierd studenţi şi ca efect pierd fonduri.
• Evoluţia demografică a ultimilor ani afectează şi ea oferta universităţilor care a ajuns în ultimi ani să depăşească cererea.
• Într-o perioadă în care concepte precum „economia cunoaşterii” devin realitate, politica guvernamentală poate fi caracterizată prin cinism, neexistând nici o strategie reală a învăţământului, pe termen lung/lifelong learning. Repet: nu există strategie. Există doar declaraţii mai mult sau mai puţin politicianiste.

„Instituţiile sunt regula jocului iar organizaţiile jucătorii”, afirma Douglas North, laureat al premiului Nobel în economie. Update-ul intelectual nu se poate realiza decât prin intermediul lifelong learning. Astea sînt vremurile.

Îmi asum riscul de a considera Universitatea o instituţie ce are investitori direcţi (statul prin finanţarea oferită, părinţii/studenţii care plătesc taxe), un grup ţintă de beneficiari (absolvenţii de liceu şi absolvenţii de facultate) şi beneficiari indirecţi (societatea, în general) dar cu diferenţe fundamentale comparativ cu o firmă. Aceasta deoarece în timp ce o firmă răspunde doar intereselor proprietarilor-acţionarilor, o Universitate trebuie să răspundă intereselor tuturor beneficiarilor săi.

Educaţia este un produs cu propria sa cerere de consum, dar modelele consumatoriste aplicabile altor pieţe nu pot fi transferate educaţiei fără a înţelege particularităţile acestei pieţe. Studentul potenţial nu mai poate fi privit doar ca un consumator/client căruia universitatea i se adresează prin vânzarea unor servicii mai mult sau mai puţin adecvate, ci trebuie înţeles şi ca o resursă pe care universitatea o pune la dispoziţia jucătorilor productivi de pe piaţă! Studenţii, la rândul lor, trebuie să înţeleagă acest lucru!

Există voci mai mult sau mai puţin recunoscute care afirmă că planurile de învăţământ universitare nu reflectă nevoile pieţii. Probabil este adevărat. Putem spune însă din acest punct de vedere că Universitatea are influenţă asupra beneficiarilor săi dar în acelaşi timp poate fi influenţată de aceştia. Angajatorii nu sunt mulţumiţi de pregătirea absolvenţilor noştri. Dar de pregătirea absolvenţilor unor Universităţi străine sunt mulţumiţi? Cum se manifestă responsabilitate în cadrul relaţiei Universitate-angajatori? Doar unidirecţional? Dar în cadrul relaţiei Universitate-părinţi? Influenţele sunt liniare? Doar Universitatea este vinovată?

Într-un interviu acordat cotidianului South China Morning Post pe la începtul anului 2000, premierul britanic Tony Blair afirma:

„Educaţia britanică oferă studenţilor viziunea asupra Marii Britanii din secolul XXI: inovativă, dinamică şi adevăratul lider al noii ordini mondiale. Educaţia britanică reprezintă un bilet pe viaţă la clasa I şi îmi doresc ca acest bilet să ajungă, pe cât posibil, la câţi mai mulţi oameni.”

Cu teama că pot greşi pot spune că prin această exprimare premierul britanic a jucat rolul unui specialist în relaţii publice şi a comunicat informaţii despre un brand: sistemul educaţional britanic. Dacă punem în contrapartidă declaraţiile oficialilor noştri ce observăm? Nu spun că lucrurile trebuie ascunse sub preş.

Aş fi dorit ca în Legea Educaţiei Naţionale să regăsesc viziune, strategie, obiective, planuri de acţiuni şi termene bine definite. Şi un buget alocat! Aş fi dorit să regăsesc răspunsuri la întrebări de tipul: CINE sunt beneficiarii Universităţii? CARE este diferenţa dintre beneficiari şi clienţi? CE efect are internaţionalizarea învăţământului asupra universităţilor româneşti şi cum reacţionăm? CARE sunt și CUM pot fi aplicate strategiile pentru a influenţa comportamentul beneficiarilor?

Aş fi dorit ca legea educaţiei să aibă o abordare top-down şi nu bottom-up. Să nu pornească de la „copaci” pentru a descoperi „pădurea”. În orice pădure, copacul bolnav este eliminat individual. Aș fi dorit să nu fie pus totul în aceeași oală (științe umane, exacte, medicină….) și la sfîrșit să crezi că vei obține …Chateaubriand.

La o analiză succintă a concepţiei beneficiarilor autohtoni despre facultate-universitate putem observa că cei mai mulţi consideră că aceasta vinde produse (cursuri) şi servicii pentru studenţi! „Piaţa” autohtonă, nu mai consideră apriori că produsele şi serviciile educaţionale contribuie la îmbunătăţirea capitalului uman conform proverbului „ai carte – ai parte„. Din această cauză, coroborată cu lipsa unei viziuni asupra sistemului educaţional, marea masă a consumatorilor de educaţie nici nu se informează corect asupra produsului pe care îl cumpără.

Cadrul juridic ce reglementează astăzi educaţia în România stabileşte două atribuţii: educaţia/instruirea oferită elevilor/studenţilor respectiv activităţile de cercetare pe care trebuie să le desfăşoare profesorii. Apare astfel prima întrebare: cine sunt beneficiarii fiecăreia dintre cele două componente?

Pentru a răspunde la această întrebare ar trebui ca mai întâi să identificăm componentele mediului în care funcţionează o Universitate:

a) studenţii şi profesorii: aceştia reprezintă ocomponentă internă, primară, tradiţională, activă (în principiu), de obicei un mediu al tuturor problemelor, dar care poate deveni, în anumite circumstanţe, un mediu al unei singure probleme (cazarea pentru studenţi, lipsa fondurilor bugetare pentru profesori sau studenţi), sprijinitor (dar care poate deveni oponent sau neutru în anumite dezbateri);

b) elevii de liceu, posibili candidaţi la examenul de admitere: aceştia sunt o componentă externă, tradiţională (în mod constant şi periodic interferează cu universitatea), activă (sunt oarecum conştienţi de interesele comune cu universitatea şi pot afecta, prin comportamentul lor, evoluţia universităţii), primară (au o mare putere de a influenţa) şi sunt un mediu al unei singure probleme iniţiale (examenul de admitere);

c) părinţii elevilor/studenţilor: aceştia sunt o componentă externă, tradiţională, activă, primară, un mediu al tuturor problemelor (sunt preocupaţi şi de alte aspecte ale vieţii în universitate, cum ar fi legalitatea şi prestigiul diplomei, taxele de şcolarizare, existenţa sau non-existenţa facilităţilor de cazare, burse, dotările laboratoarelor sau bibliotecilor etc.);

d) posibilii cursanţi pentru programele post-universitare: o componentă externă, latentă (ei sunt o masă pasivă, pot să fie atraşi de universitate pentru a se implica în aceste programe), al unei singure probleme (cursul de specializare), cu caracteristici de mediu primar (din taxele plătite de ei sunt finanţate, pe fondul incapacităţii surselor bugetare de a acoperi costurile de dotare şi modernizare a laboratoarelor, numeroase achiziţii de echipamente), suport şi, în ultimii ani, tradiţional;

e) Ministerul Educatiei: o componentă externă, latentă (declarativ se implică numai în anumite probleme în viaţa universităţii), secundară (nu mai are, prin aplicarea sistemului finanţării globale, posibilitatea de a interfera direct şi permanent cu universitatea), tradiţională, care are tendinţa de a deveni mediul problemelor fierbinţi (este activ numai în situaţii controversate, mediatizate sau nu, prin controalele pe care le efectuează). Deşi în mod teoretic el ar trebui să fie un mediu suport.

f) universităţi cu acelaşi profil din ţară: acestea constituie o componentă externă, latentă şi marginală, care pot să se comporte, în funcţie de interesele sau percepţia lor asupra sistemului, în egală măsură ca mediuri sprijinitoare, oponente sau neutre; de asemenea, aceste universităţi pot să se comporte ca mediu al unei singure probleme, al tuturor problemelor sau al problemelor fierbinţi ; ele tind să devină mediumuri tradiţionale, deşi multe sunt numai mediumuri viitoare;

g) universităţi cu acelaşi profil din străinătate: acestea sunt o componentă externă, internaţională, latentă, al unei singure probleme (posibilele programe de colaborare), cu rol de suport (prin schimburile de profesori, bursele pentru studenţi, donaţiile de cărţi şi echipamente);

h) reprezentanţii mass – media – ca mediu extern, dar care prin înţelegerea greşită a unor acţiuni ale universităţii pot să afecteze deosebit de grav imaginea sau, la fel de mult pot să o îmbunătăţească, în măsura în care anumite proiecte ale universităţii au avut succese răsunătoare;

i) comunitatea (locală, naţională) – acesta este o componentă externă, care poate fi activă (sponsorizări, donaţii, locuri de practică etc) sau pasivă, dar care poate, prin comportamentul său să afecteze negativ evoluţia universităţii;

j) absolvenţii universităţii – un mediu neutru sau oponent (în cazul nereuşitei profesionale).

Această listă nu epuizează ansamblul componentelor care interacţionează sau pot interacţiona cu o universitate. Ea arată însă complexitatea relaţiilor de care depinde sau cu care se întâlneşte o Universitate şi amploarea interacţiunilor pe care le ridică relaţia dintre Universitate şi mediul ei. Şi dacă dorim reformarea sistemului universitar (în acest exemplu) trebuie avute în vedere aceste componente. În caz contrar vorbim doar de forme fără a atinge fondul problemelor.

În accepţiunea clasică, conceptul general de educaţie era adesea asociat cu un loc (campus) a cărui scop este acela de formare a unor capacităţi la anumiţi subiecţi prin anumite modalităţi de interacţiune. Instituţiile/instructorii controlează furnizarea educaţiei, în timp ce studentul este responsabil cu învăţarea. Era abordarea de tip „magister dixit”.

Universitatea de astăzi trebuie însă să urmărească un scop mai complex şi mai multilateral decât cel clasic. De aceea, pe lângă cercetarea ştiinţifică şi cercetarea ştiinţei, care formează esenţa ei şi îi justifică dreptul la existenţă, Universitatea trebuie să-şi propună încă două ţinte, şi anume: formarea personalităţii spirituale a studentului şi pregătirea pentru o profesiune (Neculau, A., Câmpul universitar şi actorii săi).

O astfel de abordare şi misiune implică un management universitar bazat pe prezent şi viitor conform lui P. Drucker „Toate instituţiile există şi îşi desfăşoară activitatea în două perioade de timp: cea de astăzi şi cea de mâine. Viitorul se pregăteşte astăzi, în majoritatea cazurilor în mod irevocabil. Iar acest viitor nu reprezintă neapărat o continuare a prezentului…. A conduce numai pe seama evidenţelor, a faptelor şi a experienţei din trecut este ca şi cum ai conduce un automobil pe o stradă privind doar prin oglinda retrovizoare”.

La polul opus acestei afirmaţii, top managementul nostru din zona educaţională ce face? Schimbă data bacalaureatului (contrar legii), publică metodologii cu întârziere (contrar legii), amână datele de admitere (contrar legii). Exemplele pot continua pentru că trăim vremurile lui “Hei rup”. Unii spun că totul se face în numele reformei. Având propriile limite intelectuale, recunosc că nu înţeleg.

Las citatele la o parte şi mă întreb retoric: ce sunt consideraţi cei care vin la Universitate? “Studenţi” sau “clienţi”? Mi se pare că în ultimii ani au fost consideraţi doar clienţi. Iar rezultatele se văd. Mă întreb pentru că, dincolo de cifre, criterii ştiinţifice mai mult sau mai puţin contestate, declaraţii sforăitoare din partea ministeriabililor şi politrucilor, finaţarea învăţămîntului rămâne în continuare marea problemă. Această problemă poate fi rezolvată doar prin trei mijloace: STAT, Biserică, acţiuni filantropice/donaţii. Mai există altele?

Nici un criteriu de performanţă nu va produce efecte reale, dacă nu există şi un buget corespunzător. Din rahat poţi să faci bici. Dar dacă vrei să pocnească este bine să ştii de la început că se va rupe.

Nu ştiu cum va arăta viitorul. Ştiu doar că viitorul depinde de trecut şi mai ales de prezent. Văd cum lumea se revoltă împotriva eutanasierii câinilor vagabonzi, tratamentului cailor semisălbatici din Deltă, taxei auto şi multe altele. Este un lucru extraordinar! Nu am văzut revoltă cînd au murit copii în Maternitatea Giuleşti! Nu văd revolta elevilor, părinților, angajatorilor,  legată de educaţie, deşi toţi clamează “reforma” şi “dusul de râpă”.

Absolvenţii de liceu pleacă la studii în străinătate pentru că şcoala de acolo este mai bună. Dar de întors, de ce nu se mai întorc după terminarea studiilor?

Am avut ocazia să văd un crâmpei din trecut: un carnet de note din 1939, al unui elev de clasa a V a! Observaţi, printre cele evaluate psihologic: IMAGINAŢIA!

Dacă reforma e grea, dacă nici “această reformă” nu va fi un succes, poate măcar reuşim SĂ NE IMAGINĂM cum ar trebui să arate!

---