„Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele (ca în profesorul din Lecţia de Eugen Ionescu), dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa Sîmbetei şi intelegenţa, şi erudiţia, şi supradoctoralele, şi toate congresele internaţionale la care luăm parte, şi toate bursele pentru studii pe care le cîştigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Niţică susţinută bunăvoinţă. Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti şi totodată un atribut al culturii. Bunătatea este alt nume al definiţiei dată de Aristotel omului: fiinţă socială. Fără bunătate nu putem convieţui decît în condiţii de groază şi justificînd amarnica afirmaţie a lui Sartre: ceilalţi, iată Iadul! Există un altruism elementar exprimat prin bunătate care este o axiomă a vieţii obşteşti. Berdiaev spunea: pîinea pentru mine este o problemă materială (subînţeles egosită, vulgară), dar pîinea aproapelui meu, continua Berdiaev, este pentru mine o datorie spirituală. Reiese de aici în mod vădit că nimic nu poate suplini întru totul bunătatea. Ştim că de-am vorbi toate limbile şi toate dialectele pămîntului şi de-am fi capabili să clasificăm conform cu clasificarea zecimală toate volumele tipărite în toate limbile pămîntului, de la Gutenberg şi pînă astăzi, şi de-am fi tobă de carte şi de erudiţie, şi de am cunoaşte întrebuinţarea tuturor termenilor specifici tuturor ştiinţelor şi tehnicilor, tot nu ne putem numi oameni culţi dacă suntem nişte pizmăreţi, nişte bădărani şi nişte răi la suflet. Că ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunoştinţe, ci o subţirime a caracterului şi capacitatea de a nu considera bunătatea drept o simplă virtute desuetă şi sentimentală. „

N. Steinhard – Primejdia mărturisirii. Convorbiri de la Rohia