1. Prolog

Lebedele negre ne deturnează gîndurile, făcîndu-ne să avem senzația că gîndurile „oarecum„ sau „aproape„ le-am prevăzut, pentru că sînt explicabile restrospectiv. Din cauza iluziei că ar fi predicitibile, nu realizăm impactul acestor Lebede în viața noastră. Viața este cu mult mai labirintică decît ne arată memoria; gîndirea noastră transformă istoria într-o chestie netedă și liniară, care ne face să subestimăm aleatoriul. Iar atunci cînd îl vedem, ne temem de el și reacționăm în mod exagerat. Din cauza acestei frici și a acestei obsesii pentru ordine, unele sistem umane, sfîșiind invizibilul sau logica nu prea vizibilă a lucrurilor, tind să se expună la vătămarea provocată de Lebedele Negre și nu benefciază aproape niciodată de pe urma lor. Cînd cauți ordine, capeți o pseudo-ordine; nu obții o cotă de ordine și control decît atunci cînd accepți aleatoriul – Antifragil, N.N Taleb

Dacă ești viu înseamnă că îți este și frică. A fi viu înseamnă că simți frica; anxietatea este spiritul acestei epoci și, în mod substanțial, al tuturor vîrstelor. Oricît de bune sînt vremurile în care trăim, frica își înfige ghearele în mintea noastră.

Aveți cunoștință despre vreo predicție/prognoză din ultimii 20 de ani și care s-a dovedit a fi reală? „Lucrurile„ s-au întîmplat (măcar în mare) așa după cum au fost „prognozate„? Este însă dovedit științific: dacă îi pui în față unui om o previziune numerică atunci își va asuma mai multe riscuri!

Pe lumea asta nu există „întîmplător„. Ceea ce noi numim „aleator„ sau „din întîmplare„ este un lucru a cărui cauză nu este cunoscută sau nu se supune legilor/regulilor cunoscute pînă în acel moment. Teoria haosului ne spune că, dacă am putea măsura toate variabilele din exemplul cu moneda aruncată de un număr suficient de mare, am cunoaște cu exactitate dacă va fi cap sau pajură. Cum însă în acest moment cunoașterea noastră este limitată, ne folosim de probabilități. Și „întîmplările„ au „probabilități„ pentru că există „cauze„ care însă se comportă neuniform și variabil cu privire la rezultat.

Ne formăm obișnuința greșită de a extinde experiențele trecutului asupra viitorului în toate deducțiile pe care le facem și nu îi mai dăm voie creierului să facă nici o presupunere contrară. Căutăm „modele„. Și chiar dacă ajungem să gîndim un eveniment contrar credinței/experienței noastre, evenimentul pozitiv va fi preferat. „Vai fi bine„ 🙂

2. Primul exemplu – scenariile

De mai bine de o lună online-ul este invadat de prognoze și predicții despre cum „va fi„ și „cum/ce se vor schimba lucrurile„ după ce trece pandemia declanșată de un organism de aproximativ 60 de nanometri.

Nu pun preț pe nici o astfel de predicție. Chiar aș paria că cea mai mare parte a celor scrise în aceste zile nu se va întîmpla. În primul rînd sistemul actual este prea complex, există prea multe variabile și interacțiuni. Generalizările de astăzi nu mai pot fi la fel de credibile ca cele de acum 15-20-30 de ani. În al doilea rînd, multe dintre prognoze aparțin unor „experți„ care au absolvit „universitatea Google„.

În cei peste 15 ani de practică mi s-a spus de multe ori: ești profesor, în practică lucrurile nu se întîmplă ca în teorie. Iar eu replicam: teoria este bună, noi greșim atunci cînd „trișăm„ la punerea în practică. Ce s-ar întîmpla dacă medicul sau inginerul ar lucra altfel decît spune teoria? Ați locui într-o casă care nu este construită după cum ne învață „teoria„? Ați conduce o mașină dacă știți că a fost proiectată și construită așa după cum se dezvoltă astăzi unele aplicații informatice?

Întrebările sînt retorice: cu certitudine sînt case și aplicații care au fost dezvoltate „adaptîndu-le„ la…..buget. În acest caz riscurile sînt asumate.

După ce am fost un „itilist„ convins, prin 2008 m-am convertit la COBIT și de atunci afirm că, dacă este adoptat și adaptat de organizații este un instrument de lucru extraordinar. Promovez COBIT și îl recomand tuturor organizațiilor medii-mari. Nu este un panaceu și nici nu trebuie aplicat ca un „silver bullet„.

Problema comună a ITIL sau COBIT sau orice altă practică este timpul. Nu se poate adapta nevoilor organizațiilor peste noapte. Este nevoie de timp iar timpul înseamnă bani și mai înseamnă și schimbare pentru că se bazează pe „procese„. Ori cele mai multe organizații vor „repede„ și la „costuri minime„ pentru că managementul are un „target„ de atins, target pe care nu l-a contestat niciodată.

Cîte organizații au procese bine definite? Dacă nu „bine definite„ măcar o hartă cu intrări-ieșiri, sarcini și roluri?

Cine trebuie să definească criteriile pentru acceptarea riscurilor? Managementul! Cine este răspunzător pentru neluarea în calcul a unui scenariu de tip „pandemie/boală„? Managementul! (indiferent dacă este managementul unei organizații sau managementul unei țări). În teorie un astfel de scenariu exista, dar a fost considerat „foarte puțin probabil„ (care o fi justificarea?).

Să nu fim ipocriți: la noi „value for money„ a fost reinterpretată. „Eficiența„ și „eficacitatea„ maxime a produselor/serviciilor achiziționate, traduse prin „hîrtia„ care dovedea „conformitatea„ au decis „valoarea produsului/serviciului„ cumpărat.

3. Al doilea exemplu: GDPR

Al doilea exemplu este legat de primul. Aplicarea GDPR nu putea fi diferită de restul lucrurilor de la noi: „value for money„. Adică „kit-uri„ și „template-uri„. Prea puține organizații au tratat subiectul așa după cum ar fi trebuit. În realitate, plecînd de la „ieșiri„ (traduse prin „hîrtii„) organizațiile și-au procurat „intrările„ la cel mai mic cost din piață. Interpretînd astfel lucrurile nu putem spune că ar fi ceva greșit. Singura greșeală ține de interpretarea „ieșirilor„ care ar fi trebuit să fie altceva decît niște „hîrtii„. Iar din acest punct de vedere sîntem exact acolo unde am fost în toți anii în care a existat Legea 677.

Teoria care spune că ar fi trebuit gîndit totul ca un „program„ care să aibă la bază „principiul responsabilității„ și „riscurile„ a rămas doar „ceva„ neadaptat la realitate. S-a atins „eficiența„ (costuri minime și timp redus) dar nu și „eficacitatea„ (protecția datelor).

Am ales GDPR ca exemplu pentru că este încă de actualitate subiectul. Dar la fel stau lucrurile cu multe altele și în loc de GDPR putem pune orice altceva.

Cu siguranță va veni și momentul „decontului„ tuturor acestor „optimizări„.

Epilog

Însă și mai viguroasă este strategia practicată de virușii gripei, răcelii comune și tusei convulsive, care o fac pe victimă să tușească sau să strănute, prin aceasta lansînd un nor de viruși spre alte gazde potențiale. (….) Astfel, din punctul nostru de vedere, rănile genitale, diareea și tusea sînt „simptome de boală„. Din punctul de vedere al unui virus, ele sînt strategii evolutive inteligente pentru răspîndire. De aceea este în intereseul virusului să „ne îmbolnăvească„. Dar de ce ar dezvolta un virus strategia aparent autodistructivă de a-și ucide gazda?

Din perspectiva virusului, aceasta nu este decît un efect secundar neintenționat al simpotomelor gazdei, care promovează eficient transmiterea virușilor. – Viruși, arme și oțel – Soarta societăților umane, J. Diamond, 2010

Trăim în această perioadă efectul deciziilor luate cu privire la „optimizare„, în toate domeniile: emisii noxe în industria auto, credite sub-prime, informatizare, educație etc. Ne-am făcut însă că nu vedem „lăcomia„ și scurtarea „ciclului de viață„ în aproape toate domeniile atît timp cît „normalitatea„ ne convenea și scopurile comune și individuale erau atinse.

Privind retrospectiv la istoria umanității vom constata că uităm destul de repede lecțiile trecutului și ne amintim doar „succesul„. Că nu putem prevedea chiar totul este o realitate: viața noastră economică și socială nu se supune legilor din viața fizică (științifică). Ceea ce este „nemăsurabil„ rămîne așa!