…doar oamenii care aplică soluții rezolvă probleme. Există însă soluții care generează alte probleme. (a se vedea ITIL: probleme, erori, erori cunoscute…)

Vreau să dezvolt puțin o întrebare/dilemă pe care am lansat-o pe Linkedin și care a generat diverse reacții. Întrebam la ce este bună semnătura de pe Declarația pe proprie răspundere din perioada stării deurgență, dar nu din perspectiva formalismului juridic (asta îmi este clar: purtînd titulatura ”pe proprie răspundere”, formalismul juridic impune existența semnăturii). Mă interesa mai mult din perspectiva „controlului„ aplicat unui „proces„: un control reduce sau elimină riscurile care pot afecta obținerea rezultatelor (obiectivelor) unui proces.

A doua zi după ce Curtea Constituțională a declarat cuantumul amenzilor neconstituțional, numărul amenzilor a scăzut de la peste 5000/zi la sub 1000/zi (Sursa). Pentru mine, acest lucru înseamnă că cei responsabili de „control„ nu au avut drept scop „controlul„ ci „amenda„. Îmi este imposibil să cred că în 24 de ore comportamentul s-a schimbat astfel încît, în condițiile scăderii cuantumului amenzilor, oamenii au devenit brusc mai disciplinați. Dilema mea a plecat de la relația proces-obiectiv-control.

O organizație, indiferent de dimensiune, este o supă de atitudini, credințe, comportamente, personalități. Mai există bineînțeles tehnologie, sub diverse forme. Oamenii din organizație sînt cei care creează/execută/aplică-verifică-modifică/corectează/schimbă. Oamenii sînt cei care caută calea cea mai scurtă (optimă, rezistență minimă, quick-wins) pentru atingerea obiectivelor, prin prisma judecății și intereselor personale. Cîteva exemple:

• Angajații Well Fargo au făcut orice pentru a atinge țintele impuse de management (Sursa).
• HSBC nu a avut mustrări de conștiință cînd spăla banii cartelului drogurilor din Mexic. (Sursa)
• ”Obiectivul ISO 27001” nu a mai fost ”sistemul de management al securității” ci obținerea certificării pe baza unei documentații.
• ”Obiectivul GDPR” nu a mai fost ”protecția datelor personale” ci ”documentele” (unele pur și simplu cumpărate după ce ,mai înainte, ”furnizorul” le-a cumpărat și le-a tradus 🙂 ) care să ateste conformitatea (?) și limitarea posibilității de a fi amendat. În teorie, toate organizațiile cu certificat ISO27001 ar fi trebuit să facă eforturi minime de conformare cu GDPR.
• Anul trecut mi s-a solicitat să modific opinia dintr-un raport de audit asupra unei soluții software în cloud pe motiv că nu am scris că este ”implementată în locația menționată în contract” așa cum se menționează într-o instrucțiune a MFE. Nu conta că ”locația” era adresa sediului social al beneficiarului finanțării.
• Deși toți profesorii au urmat cursuri de ”instruire asistată de calculator”, în perioada stării de urgență s-a dovedit că au fost doar formale. (În urmă cu 10 ani împărtășeam gîndurile astea).

Cîteva vorbe despre ultimul subiect din listă. Putea Ministerul Educației să identifice nevoile tehnologice din sistem? Cu siguranță DA, a fost timp începînd cu prima zi a stării de urgență: Minister-Inspector școlar-director școală/liceu sau rector universitate. Însă ”migrarea” lecțiilor în on-line este o acțiune mult mai complicată și care nu se limitează doar la echipamente:

• profesorii nu prea au avut ocazia să lucreze în soluții reale de e-learning (Nu știu dacă în cadrul Ministerului Educației există vreun inventar cu soluții e learning utilizate. Nu Whatsapp, FB Mess, Zoom sau altele asemenea)
• dacă sînt peste 250.000 de copii fără acces la tehnologie este de presupus că nici nu știu cum să o folosească
• o lecție on-line nu înseamnă un PowerPoint sau un pdf care rulează pe calculatorul profesorului și la care se uită elevii. O lecție on-line trebuie să migreze interacțiunea din clasă într-un mediu virtual și prin urmare necesită schimbări majore, de fond și nu doar de formă
• Tehnologia, de una singură, nu rezolvă nimic. Este inertă.

Decidenții sînt responsabili să se asigure că sistemul pe care îl conduc funcționează pentru a atinge obiectivele dorite de părțile interesate (profit în cazul companiilor). Cînd însă decidenții sînt reprezentanții statului (adică ai noștri în calitate de ”părți interesate”) ar trebui să se asigure că sistemul nu este manipulat (intenționat sau altfel), că nu produce rezultate nedorite, că există controale care reduc la minimum impactul în cazul în care apar rezultate nedorite.

De formalisme este nevoie. Lucrurile devin complicate în momentul în care decidenții nu înțeleg/definesc sau nu își asumă obiectivele și conexiunile dintre obiective iar ”formalismul” devin un obiectiv în sine.